Articol publicat la data de 11 iunie 2020

În episodul 5 al seriei noastre, avem de-a face cu Horia Ciocan, berar la Addictive Brewing. Pentru cei care nu-l cunosc, Horia poate părea un personaj un pic… excentric. Însa prietenii și cunoscuții pot spune cu mâna pe inimă că este un personaj proeminent al fenomenului craft din România, atât când vine vorba de promovarea culturii berii, cât și de fabricarea ei. Și, în stilul lui caracteristic, Horia a ales să facă lucrurile un pic altfel pentru acest articol… 

Nu mi-au plăcut niciodată topurile. Prin urmare nu mă voi referi la 6 beri care m-ar fi marcat. Dacă e să fiu sincer atunci spun că m-a marcat fiecare bere pe care am băut-o (iau lucrurile în serios). Vin din zona consumului și al băutului de bere, și nu din cea a degustatului. În ultima am ajuns acum 12 ani. Totuși voi încerca în loc de 6 beri, 6 etape, 6…, 666. Nu promit pentru că nu cred că voi reuși. Nici măcar nu-mi propun…

 

Începutul

Am avut șansa de a apărea într-o familie în care băutul de bere a fost o constantă. Nu am întîlnit ipocrizia celor care nu beau în fața copiilor pentru a nu le da un exemplu negativ, nici pudibonderia ieftină în ceea ce privește alcoolul, nici fățărnicia celui care se ferește de el. Tata s-a ocupat constant ca eu să mă apropii în mod onest și constant de problemă. Mama m-a susținut de asemenea să n-ajung bețiv, ci doar băutor de bere. Am început a bea în familie, și la scurt timp în afara ei, în 1990. Am băut berile românești ale acelor ani. Le-am băut și pe cele ungurești. Mi-au plăcut mai mult cele ungurești pentru că am putut cumpăra mai multe și mai ieftine. Treaba s-a întîplat într-un birt important al Oradiei, Astoria. Cei de acolo trebuiau să scape de berile care peste o zi expirau. O amintire la care țin mult. Diferența între Rákóczi, Kinizsi, Clasic, Favorit, Arbema, Bucegi era minimală. Toate beri submediocre. Atunci asta nu conta. Conta doar cine stătea în prejma sticlei, ce avea de zis și dacă era dispus/ă să mai dea o tură de bere. Rafinamentul a venit tot prin 90. S-a ocupat tot tata. Doar nu era să mă ratez. Așa că berile altfel pentru mine atunci au fost Radeberger, Gold Fassl, Spaten. Beri bune. Iar o ciudățenie pe atunci: Murphy’s Irish Red. Ba îmi mai amintesc și de defuncta Rolling Rock. Și aș fi nedrept dacă nu i-aș aminti pe cei care mi-au arătat că reușita se învecinează cu berea, Slayer, Dave Mustaine, Lemmy. Compania lor a însemnat mereu mult. Uitați-vă la cît de îmbietoare e coperta de la Reign in Blood. Sînt un tip simțitor, ce mai!

 

Refuzul

Au urmat berile românești mai curate. Am devenit fanul lor dedicat. Bergenbier, Golden Brau, Ursus Verde, și mai apoi Ursus Roșie. Bergenbier o bere flamandă la origine, din Aalst, preluată de o mare companie germană care i-a întrerupt producția ca peste ani s-o… planteze în România. Cei care și-o mai aminteau în Aalst și care au prins-o în România mi-au spus că varianta românească n-avea nici o legătură cu originalul. Așa dispare o bere bună. Dar eu am fost fan Bergenbier varianta românească. Am trădat pentru Golden Brau, iar la GB am renunțat nu fără emoții pentru Ursus. Ursus Verde. Cea roșie era pentru… nici nu merită să le pronunț numele pentru că-mi povoacă dezgust. În scurt timp beam cu convingere Ursus Roșu… Asta e etapa în care am refuzat o bere care ar fi putut reprezenta deschiderea spre berea artizanală. Am refuzat Leffe. M-au invitat la un pahar. Mi-ar fi platit-o ei (era mai scumpă). Am rîs sfidător spunîndu-le că atîta timp cît pot bea Ursus Roșu nu voi bea măgării. M-au privit cu îngăduința cu care privești un rătăcit: “Consideri că Ursus e mai bună decît Leffe?!” Răspunsul a venit imediat: “Anytime honey!” (Arrogant as fuck). Ciuc n-am putut bea niciodată. Am încercat. Am considerat-o mereu o mizerie. Așa o consider și acum. Cît despre Corona…nu m-a atras, iar după ce totuși am băut o gură am avut bunul simț s-o scuip. Cum vă spuneam, am fost educat de mic. Ursus n-a fost o mare iubire, n-a fost nici prima așa că au urmat Skol și Timișoreana. Că dacă nu stricau Skol-ul…. În acea perioadă am băut prima oară Veltins și Warsteiner – apa celui mai curat izvor.

 

Bere artizanală

2001, Nuremberg. Ajuns la niște prieteni de familie unde stăpînul casei bea bere sistematic, constant și avizat. Am băut, păcălit fiind, bere artizanală. Domnul Klaus m-a întrebat dacă beau o bere (evident n-a fost una, o bere la modul generic). Nu-l refuz pe cel care mă invită la bere. M-a întrebat dăcă beau bere nepasteurizată. I-am răspuns cu condescendeță că nu beau. M-a întrebat cu o surprindere prost disimulată, de ce? De ce?! Cum, de ce? Păi…. d-aia!!! El e chimist într-o companie mare de ….. Cum spuneam, chimist. Beutor de bere. Mi-a explicat ce se petrece în procesul de pasteurizare. Dar nu m-a forțat să beau bere nepasteurizată. Am băut cu el povestind așa cum se cuvine pînă spre dimineață, cînd m- a întrebat dacă-mi place ce beau. Da, era o bere minunată. Un pils cît se poate de bun. Ș-atunci am aflat că băusem deja vreo 7 beri nepasteurizate. Am supraviețuit depărtîndu-mă de Ursus, Timi, Skoll….

 

Renewal

Pe finalul primului deceniu al sec XXI în vacanță după o perioadă tulbure. Bere. Bere din nou. Și a fost Cobra, o bere indiană. Ș-am văzut minunea spunînd ca acela: așa ceva nu există! M-a transformat și am decis că tre s-o am acasă. N-am avut-o. Dar am mai întîlnit-o mai tîrziu și s-a dovedit a fi nici mai mult nici mai puțin decît o bere banală, poate chiar proastă. Nu contează, parfumul primei întîlniri nu s-a risipit nici azi. Nu știu în ce măsură asta s-a datorat doar berii… Meritul ei e acela de a fi trezit în mine gusturi, sau mai curînd anticiparea unor gusturi, pînă atunci, absente. Am început să caut gusturile pe care mi le-nchipuiam, pe care parcă le cunoscusem cîndva. Așa am apucat să ies dinspre bere spre vinuri și mai ales ceaiuri, ca s-ajung din nou la bere.

 

Michel Jackson

Cel care nu dansează și nu bea Pepsi. 23.X.2009 – ‘Great Beer Guide’ e cartea care a catalizat ceea ce începuse mai de mult și se tot accentua. Cam de 2, 3 ani începusem să cumpăr de prin magazine toate berile ale căror etichete nu le cuoșteam. Unele bune, cele mai multe mediocre. Un bun prieten din SUA mi-a trimis cartea. Și odată cu ea am început a bea… programatic. Am început să citesc despre stilurile de bere, originile lor, note specifice etc. La mai puțin de un an mă întorceam din Germania cu beri cupărate ca la…. carte. Cu cît drag îmi amintesc de pale ale-ul de la Whitbread, și de butoiul de 5 l de Franziskaner pe care au uitat să-l taxeze….

 

Care e berea care m-a făcut să mă apuc de făcut bere?!

Nici una și toate. Dar mă simt dator să amintesc una: 90 Minute IPA a celor de la Dogfish Head. Pe 22.XII.2012 făceam prima mea bere în beci. Nu băusem 90’ IPA încă nici în 2013 așa că m-am hotătrît să mi-o fac singur. Zis și făcut. Prima mea bere cu continuous hopping și dry hopping. În anii care au urmat am băut-o de mai multe ori, dar cea pe care încă n-o gustasem a fost cea adevărată. M-a intrigat procedeul hameierii continue. Dacă m-a împins ceva să fac bere e procesul, nu o bere anume. La fel a fost cu saison-ul. Și aici m-a interesat procesul, cel care o diferențiază de celelalte beri. Povestea e aceeași și cu Lichtenhainer – l-am făcut pentru că nu mi l-am putut închipui. Dacă lucrurile nu se petrec îmi place să cred că eu le pot face să se întruchipeze în fața mea. E o iluzie, știu, dar Berea mi-o îngăduie. Veșnica recunoștință.