ARTICOL PUBLICAT LA DATA DE 20 AUGUST 2020.

Pentru a înțelege mai bine berea artizanală în contextul ei actual, trebuie să faci o incursiune în trecut. Nu de puține ori am auzit spunându-se că România nu are o cultură a berii, că suntem o țară de băutori de vin, sau că procesele și stilurile abordate sunt copiate din occident. Adevărul se găsește undeva la mijoc, de aceea e important să vedem cum a pornit totul. Când a început producția de bere în România? Se producea bere în mănăstiri, la fel ca în vest? Când s-au deschis primele fabrici? Ce fel de bere bea lumea? Ce gust avea ea? Și mai ales, ce s-a întâmplat cu berăriile de renume din secolele trecute?

.

Prolog

În contextul istorisirii noastre, ne vom referi la bere sub forma cea mai apropiată de cea pe care o cunoaștem în prezent. Astfel, nu vom povesti despre berile, sau mai degrabă băuturile fermentate pe bază de cereale malțificate, pe care le beau tracii și dacii, și care, conform unor descoperiri arheologice, ar fi fost băute printr-un tub, după cum erau ele savurate de către sumerieni.

Deși nu există documente care să ateste concret începuturile producției de bere în spațiul românesc, e destul de posibil ca ea să fi fost produsă și consumată în perioada medievală. Sursele vremii fac referiri la “sladnițe”, instalații rudimentare de producere a “sladului”, sau malțului, iar una dintre ele menționează că o astfel de sladniță exista deja la Baia (prima capitală a Moldovei) în secolul XIV. Totodată, datorită liovenilor, în Moldova începe producția în velnițe a alcoolului din slad, însă nu se specifică dacă este vorba doar despre țuica, sau și bere.

Cu toate acestea, știm că berea era o băutură tradițională a saxonilor (denumiți mai târziu “sași”) care încep să se stabilească în Transilvania încă din secolul XII. În Moldova, îi găsim încă de dinainte de 1241, și după cum am văzut mai devreme, la Baia exista deja o sladniță în secolul XIV. Extrapolând, e ușor de presupus că sașii ar fi fost un catalizator pentru producția de bere în spațiul românesc, sau că, conform unor “legende”, ei ar fi fost cei care au început să folosească hameiul în bere. Însă, în lipsa documentelor care să confirme acest lucru, acestea rămân doar presupuneri, iar perioada de dinaintea secolului XIV rămâne să-și dezvaluie secretele în ceea ce privește berea și producția ei.

.

Secolele XIV – XVII

Primele atestări în documente privind producția berii în spațiul românesc le găsim abia începând cu secolul XIV. Astfel, conform unei surse datată 13 decembrie 1362, aflăm că printre meșteșugarii care au participat la o răzmeriță în Florești, în urma căreia a fost decapitat Paul, fiul lui Chuey, se număra și Ioan berarul de la Cluj. Este prima atestare istorică a meseriei de berar, sau, după cum era ea numita în acele vremuri, “braxator”.

Din păcate, nu există surse care să ateste cât, sau dacă, se producea bere în spațiul domestic. Aflăm totuși că, la fel ca în țările occidentale, mănăstirile aveau propriile spații de producție a berii și spirtoaselor, atât pentru consum propriu, cât și pentru pelerini. Astfel, într-un document din 31 octombrie 1402, aflăm că voievodul Alexandru cel Bun dăruia Mănăstirii Moldoviţa, printre alte venituri provenite din nişte mori obişnuite, şi o “jumătate din altă moară de sladniţă” din Baia. Câțiva ani mai tarziu, pe 6 octombrie 1408, Alexandru cel Bun acorda nu doar un privilegiu comercial unor berari veniți din Liov pentru producerea berii și miedului în Suceava, dar și un imobil care le va servi drept cârciumă. În 1408, Bartko, “Brauer aus Suczawa”, este primul berar (“brazeator” în documente) menționat printre meșteșugarii din Suceava . Totodată, se pare că se producea deja bere și în târgul Trotuș.

Populației saxone, stabilită în Transilvania începând cu secolul XII, îi putem mulțumi pentru producția berii în Brașov. Astfel, în 1476, voievodul Johann Pongracz cere consiliului orașului aprovizionarea cetății Bran cu alimente, printre care și “necesitati vitale, cum ar fi berea”. Iar în 1479, voievodul Petrus Geréb de Wyngarth le înaintează brașovenilor o cerere asemănătoare, în care sunt menționate, pe lângă alimente și militari, 6 butoaie de bere. În oraș sosesc meșteşugari specializați, precum berarul Andreas, care aflăm că locuia în chirie în cartierul Portica în jurul anilor 1484-1485. Berea făcuta în Brașov trece munții și ajunge și în Țara Românească, la curtea lui Radu de la Afumaţi, după cum aflăm dintr-un document din 1522.

În Moldova, berarii din Transilvania sunt și ei la mare căutare, după cum aflăm pe 20 august 1567, când Alexandru Lăpuşneanu solicita mai marilor Bistriţei doi berari, pentru a lucra cu o sladniță atestată în Suceava înca din 1522. Mănăstirile moldoveneşti dețin și ele manufacturi de bere, precum Mănăstirea Moldoviţa, care în 1580 deținea deja o “berărie” în târgul Băii. Din catastiful Mănăstirii Galata aflăm că, pe 25 noiembrie 1588, în “inventar” figurau 4 căldări de bere, câteva stoguri de orz, dar și hamei, una din cele mai vechi mențiuni privind utilizarea acestei plante pe teritoriul Moldovei. În 1604, aflăm că Ana Golăiasa (soția logofătului Golăi, care a participat la ctitorirea mănăstirii) dăruiește Mănăstirii Golia un loc de povarne (cazan pentru producerea spirtoaselor) de bere în târgul Iași. Iar în 1627, aflăm că voievodul Miron Barnovschi dăruiește Mănăstirii Hangu din Târgu Neamţ una din primele “berarii”, în sensul de spațiu dedicat de producție a acestei băuturi.

Despre berea în Moldova descoperim mai multe din jurnalul de călătorie a lui Paul din Alep, cleric și cronicar sirian, care începe să-și scrie jurnalul chiar în Moldova, în 1656, cu puțin timp înainte de călătoria de întoarcere acasă. De la el aflăm, de exemplu, că:

“Noua domnul ne-a rânduit în zilele de joi și vineri ale postului și în această întâie săptămână [de post] bere și mied, căci [aproape ca] nimeni nu bea apa în aceste ținuturi, doar puțini.”

Totodată, avem mărturii despre viața la curtea voievodului Vasile Lupu, și mai ales despre faptul că: “De fiecare dată după ce golise mai multe pahare de vin, el bea un pocal de bere, căci aceasta era rece”. Călătoriile lui Paul din Alep îl duc și în Iași, unde documentează că:

“[…] se află în total 1060 de pivnițe, deasupra cărora, aproape la toate, se afla câte un birt sau o casă de toleranță. Au vinuri puține; fiind o regiune cu iarnă aspră, nu au podgorii. Băuturile care îmbată sunt diferite feluri de zeamă de miere, diferite feluri de rachiuri, horilcă, bere, zeamă de orz, de ovăz, de secară și mied. De aceea toți locuitorii se îmbată până amețesc și se buimăcesc și umblă apoi alene, fără nici o treabă.”

Pe la mijlocul secolului XVII, englezul Robert Bargrave menționează că, în drum de la Constantinopol la Galați, a “găsit bere foarte bună şi mied minunat, băuturi al căror gust nu-l cunoşteam”. Berea era o băutura de cinste și la curtea lui Constantin Brâncoveanu, care o servea oaspetilor săi, mai ales străini, și mai ales când dorea să-i impresioneze.

Dar oare ce gust avea berea acelor vremuri? Datorită procesului de producere și uscare a malțului, era închisă la culoare și ușor afumată. Datorită faptului că era nefiltrată, berea era tulbure, iar din lipsa unor recipiente sub presiune, dar și a temperaturii la care era păstrată, era slab carbonatată. De obicei, berea era păstrată în butoaie, în pivnițe, iar în unele locuri se foloseau inclusiv blocuri de gheață, tăiate iarna din lacuri și râuri, pentru a menține constant o temperatură scazută. În cazul berilor păstrate în pivnițe cu gheață, e posibil ca ele să fi fost un pic mai carbonatate, dar nicidecum la nivelul unei beri actuale. Cu toate acestea, nu toate manufacturile aveau acces la gheață, iar pentru a preveni riscul de infecție, de obicei berea era băuta în jur de două săptămâni după ce era brasată. Din acest motiv, dar și datorită faptului că malțul disponibil în acele vremuri era de o calitate mai slabă decât câteva secole mai târziu, berea era dulceagă, și cu un grad scăzut de alcool. Hameiul era folosit pentru proprietățile sale antibacteriene, care ajutau la depozitarea berii pe termen lung, fără ca ea să se strice. Însă chiar dacă hameiul îi oferea o ușoară amăreală, ea nu se compară deloc cu berile pe care le cunoaștem azi.

.

Secolul XVIII

Ne apropiem cu pași repezi de unul din cele mai cunoscute momente din istoria berii în cultura populară: anul 1718, când prințul Eugeniu de Savoya dispune deschiderea unei fabrici de bere în Timișoara (sic). Dar înainte să povestim despre una din cele mai cunoscute berării din Banat, trebuie să clarificăm un lucru ce ține de nomenclatura producției de bere.

Când vorbim de berării în context istoric, e o diferență între fabrici de bere și manufacturi (sau “fierbătorii de bere”, cum apar ele în unele surse). Manufacturile sunt, dupa cum sugereaza și numele, spații de producție unde totul este făcut manual. Un alt element definitoriu este prezența a trei cazane: cazanul de fiert bere, cazanul de țuică și mălțăria, care se găseau în același complex de clădiri, berarul ocupându-se atât de producerea malțului, cât și a țuicii.

Despre fabrici de bere putem vorbi doar din momentul în care procesul este mecanizat, când începe folosirea aburului și, mai târziu, a electricității, când se trece de la răcirea cu blocuri de gheață la frigul produs artifical, şi așa mai departe. Tehnic vorbind, primele fabrici de bere apar în România abia de pe la mijlocul secolului XIX, dupa ce revoluția industrială începe să își spună cuvântul și la noi în țară.

Revenind în secolul XVIII, asistăm în 1716 la eliberarea cetății Timișoarei de sub ocupație otomană de către prințul Eugeniu de Savoya. O dată ce Banatul e cucerit de către armata habsburgică, începem să asistăm la apariția mai multor manufacturi de bere în regiune. Există, însa, câteva preconcepții eronate privind această perioadă, și mai ales apariția așa zisei “primei fabrici de bere din Timișoara”. Așadar, e greșit să presupunem că Camera Aulică de la Viena a dispus înființarea acestor manufacturi doar pentru că apa din zonă nu era bună de băut. Într-adevăr, existau localități cu apă nepotabilă, însa un alt motiv important a fost faptul că rația zilnică a soldaților includea, printre altele, o porție de bere, și a fost nevoie de crearea unei “infrastructuri” pentru a susține aceast consum, mai ales în preajma garnizoanelor, și a centrelor miniere și metalurgice din provinciile de coroană. Totodată, deși prințul Eugeniu de Savoya a fost cel care a eliberat cetatea Timișoarei, meritul pentru înființarea manufacturii de bere îi revine generalului de cavalerie Claudius Florimund Mercy. La inițiativa lui, se pun bazele Timișoarei moderne, dar și deschiderea mai multor fierbătorii de bere din Banat, precum cea de la Timișoara (1716). Acesteia îi urmează deschiderea fierbătoriilor din Caransebeş (1722), Orşova (1726), Lugoj (1752) şi Lipova (1767).

Înainte de a trece mai departe, mai rămânem un pic în Timișoara acestui secol, pentru a descâlci istoria celebrei sale berării. Așadar, dupa ce Claudius Florimund Mercy pornește inițiativa deschiderii unei fierbătorii, ea îi este arendată prin contract întreprinzătorului Abraham Keppisch din Bratislava, la data de 4 noiembrie 1717. În 1727, ea apare în documente sub numele de “Kaiserliches Brauhaus”, și îi este arendată lui Philip Bauer, împreună cu manufacturile similare din Oraviţa şi Aradul Nou. Aproape doua decenii mai târziu, în 1749, apare în documente sub numele de “Temesvárer Bräuhaus”, iar în anii care urmează va trece din proprietatea magistraturii (1760), în proprietatea arendașului V. Viechner (1774) și apoi Thoma de Tomejan (1776). În 1779, ea devine fierbătoria de bere a orașului, și primește numele de “Temesvárer Bierbrauerei”. De-a lungul secolelor următoare, berăria va trece în mod repetat din proprietatea statului în societate pe acțiuni, şi invers.

Deși in această perioadă apar multe fierbătorii de bere, mai ales în zona Transilvaniei, dreptul de a deschide o berărie nu era acordat chiar așa de usor, și de multe ori, se ținea cont de clădirea în sine, care în mod ideal trebuia să fie din piatră sau caramidă. Și asta din motive de precauție: în acele vremuri, incendiile erau o problemă majoră pentru berării, mai ales deoarece se folosea focul deschis. Nu de multe ori, întregi cartiere au fost distruse datorită incendiilor pornite din berăriile care se aflau în clădiri de lemn. Din acest motiv, Sfântul Florian, patronul pompierilor, a fost “adoptat” ca patron și de către berari, după cum vedem în cazul berăriei lui Thomas Jung din Arad, care îi construiește sfântului o capelă lângă berărie.

În același an în care se deschide fierbătoria din Timişoara, în 1717, începe să funcționeze o fierbătorie de bere și la Sibiu. În Oradea exista deja una ce aparținea Episcopiei Romano-Catolice, cu care ne vom reîntâlni în secolele ce vor urma. Tot în Oradea, în 1727, pe malul stâng al pârâului Peţa, în Seleuş, exista o a doua fierbătorie de bere denumita “Braxa Dominalis”, care producea bere blondă şi neagră.

Alte manufacturi menționate în zona Transilvaniei găsim și în Târgu-Mureș, unde Conscripţia Contribuabililor din anii 1721-1722, iniţiată de Curtea de la Viena, menționeaza doi berari (unul dintre ei fiind Makariás Vallesz, în casa căruia este găzduit împăratul Iosif al II-lea, cu ocazia pelerinajului său transilvănean, în 1773). În 1728 intră în funcțiune manufactura de bere de la Ciclova Montană (jud. Caraș-Severin), care avea, cand s-a deschis, o producție anuală de 17.000 hl. În 1746, în Arad, sunt consemnați doi berari, iar în 1752 e înființată Fabrica lui Sigmind Lovaß. Totodată, știm că în Turda, în 1756, exista deja o manufactură de bere.

Între timp, de partea cealaltă a munților, aflăm din mărturiile străinilor care au stat în Iași că berea nu era încă o băutură populară. Doctorul transilvănean Andreas Wolf observa, pe durata șederii lui în Moldova (1788-1790) că: “Orzul se cultivă pentru cai. Bere nu se consumă în Moldova.”

Cu toate acestea, apar noi manufacturi. De exemplu, în satul Areni (devenit ulterior un cartier în Suceava) a funcţionat, între anii 1723 si 1778, fierbătoria de bere a lui Georg Meixner, care înfiinţează apoi în Iţcani (azi, un alt cartier al Sucevei) o fierbătorie care a funcţionat între anii 1783 şi 1790. În 1741, aflăm că Grigore al II-lea Ghica scutea de taxe doi meşteri berari veniţi de dincolo de munţi, iar câteva decenii mai tarziu, în 1786, Johann Golzdric Herlitz (Herleţ), chirurg la spitalul Sf. Spiridon din Iași, îi solicita domnului Moldovei, Alexandru Mavrocordat:

“Aşijderea, tot pe acel loc de lângă Bahluiu, să facă şi o fabrică de berărie, însă fără multă stricăciune de orzu, unde să lucreze îndestulare de bere pentru cii ce vor fi deprinşi cu acel fel de băutură”.

“Fabrica de Bere Herletz Gerach” a funcționat între 1786-1793. După ce Johann “Herleţ” trece în cele veșnice, averea lui, inclusiv berăria, îi revine fratelui său, care o va vinde ulterior. Producția de bere e continuată de noii proprietari care, în 1799, obțin de la domnie monopolul fabricării berii în Iaşi, cu condiţia plăţii a 100 de lei anual şi a berii necesare pentru bolnavii de la spitalul Sf. Spiridon. Din păcate, berăria va fi distrusă în 1921.  

Apare o fierbătorie nouă și la Roman în 1788, și una la Siret în 1795. În Bucovina, prima localitate cu o astfel de unitate este Rădăuti, unde se deschide “Brauerei Radautz” în 1789, pe o stradă ce va fi numită mai târziu Strada Berăriei.

Înainte să părăsim zona Moldovei și, de fapt, întreg secolul XVIII, mai facem o trimitere la consemnările lui Andreas Wolf, care ne vor ajuta să ne facem o idee despre ce beri preferau Ieșenii:

“În timpul ultimului război cu turcii (1787-1791), prințul rus Potemkin a adus în Moldova bere englezească, după cum se părea, foarte pe gustul domnilor
boieri mari pofticioși. După moartea lui, s-au vândut lăzi întregi de bere și
bucuros se plătea o sticla 5 până la 6 piaștri. În anul 1793, un german a
deschis la Iași o berărie, dar cum berea nu mai venea din Anglia, nu a fost
prețuita, și berarul nu s-a putut menține.”

Deși nu am găsit documente care să ateste deschiderea unei manufacturi la Iași în acel an, e posibil ca afirmația lui Andreas Wolf să facă de fapt referire la “berărie” în sensul de spațiu unde berea era consumată, nu produsă. Totodată, trebuie menționat faptul că, deși “berea englezească” prindea bine la public, berile produse local nu erau chiar atât de diferite. De fapt, berea care se produce în această perioadă este de fermentație superioară, iar berile de fermentație inferioară nu apar decât abia în secolul care urmează.

.

Secolul XIX

Avântul berăriilor continuă pe teritoriul României, iar una din primele berării din secolul XIX este cea de la Gura Humorului, înființată în 1802, unde meşter berar este Xaver Niemayer. Deși nu există alte mențiuni despre această manufactură, cel mai probabil ea a existat de fapt în Mănăstirea Humorului, și nu în orașul propriu-zis, care la momentul respectiv fusese înființat de mai puțin de trei decenii.

Berarii de origine germană au în continuare cel mai mare aport când vine vorba de deschiderea manufacturilor de bere, după cum vedem câțiva ani mai târziu, în 1809, când Johann Timpel von Gotha inaugurează una la marginea Bucureştilor. Manufactura e distrusă de pandurii lui Tudor Vladimirescu sau de eteriști din motive necunoscute în 1821, iar una nouă e semnalată în locul ei în 1825.

În 1810, asistăm la înființarea berăriei numită ulterior Solca, amplasată în pivniţele şi anexele gospodăreşti ale unei foste mănăstiri. Aici, autoritățile bisericești făceau vizite canonice în fiecare an, iar câteva decenii mai târziu, în 1878, găsim inclusiv o mențiune legată de o clădire de gheaţă pentru pivniţele berăriei. În 1896, berăria se numea “Bierbrauerei des griechisch-ortodoxen Religionsfondes”. De brand-ul Solca nu putem vorbi decât mult mai târziu, în 1936.

Berării noi apar și în Iași, mai exact în 1812, când Arhitectonul Leopold Apeltauer cumpără cu 15.000 lei o berărie de la Smaranda polcovniceasa, văduva lui Manolache Balş, la ieşirea din Iaşi, pe un loc al mănăstirii Trei Ierarhi. În 1825, Ştefan August, “dascăl neamţu”, primeşte şi el încuviinţare de la Ioniţă Sturdza să facă berărie în Păcurari, cu păstrarea condiţiilor de 100 de lei şi bere pentru bolnavi (aceleași condiții pe care le-am întâlnit mai devreme, în cazul noilor proprietari ai berăriei lui Johann “Herleţ”). În 1845, Johann Zweck (Ion Ţvec) înființează “Fabrica de Bere de Bavaria”, care va deveni, mult mai târziu, cunoscuta “Fabrică de Bere Zimbru”. Conform unor surse bibliografice, în 1845 au existat la Iași cinci producători de bere, numărul lor scăzând la trei în 1875, urmând ca, între 1890 şi 1921, singura fabrică de bere care înca mai funcționa în oras să fie cea a lui Johann Zweck.

Aruncând o privire spre sud, în București, observăm în Catastihul Patentărilor din 1832 că cârciumarii din oraș formează breasla cea mai numeroasă: peste 400. Din păcate, nu avem o cifră exactă care să ne spună câți dintre ei erau berari, deoarece sunt toți trecuți la comun, cu rachierii şi cofetarii. În 1860, numărul cârciumarilor se ridicase de la 443 la 1,403. Cu toate acestea, trebuie menționat că berarii nu aveau înca o beaslă a lor, separată de negustori și producători.

Dacă tot vizităm Bucureștii primei jumătăți a secolului XIX, putem observa cum percepțiile încep să se schimbe legat de localurile care vindeau băuturile alcoolice. Încet încet, termenul de “cârciumă” parcă nu mai sună bine, și e relegat în zonele de mahala. În locul lui, întalnim termenul oficial de “debit de băuturi spirtoase”. În cartierele centrale apar “consumuri” și bodegi, unde, pe lângă băutură, se servesc “aperitive” menite să stârnească pofta de mâncare. Aceste localuri vor crește în anii ce vor urma, și vor deveni un loc de adunare atât pentru “protipendadă” cât și pentru studenți și artiști.

Între timp, în Transilvania, potrivit unei statistici a geografului Elek Fényes, existau 81 de manufacturi de bere, dintre care 38 se aflau în zona granițelor militare. În 1851, în cadrul provinciei numărul lor crescuse la 130, dintre care 102 aveau un regim industrial, iar 28 funcţionau ca anexe ale unor unităţi agricole. Și uite așa, putem începe să vorbim despre fabrici de bere în adevăratul sens al cuvântului.

În a doua jumatate a secolului XIX, berea începe să ia amploare. Astfel, în București, se deschide în 1850 o grădină de bere care s-a bucurat de o mare popularitate, și care a încurajat mai mulți antreprenori ai vremii să-i urmeze exemplul. Deschisă lângă biserica Sfantul Nicolae-Jigniţa, această grădină precede celebrul local Caru’ cu Bere, pe care Ioan Căbăşan îl deschide abia în 1879.

La Brașov, prima fabrică de bere, înființată în 1857, este cea orășenească, “Städtisches Bierbrauereihaus”. În 1862 se deschide fabrica de bere a lui Josef Prohaska, închisa ulterior în 1890. O altă fabrică de bere, căreia nu i se știe exact anul înființării, este cea a lui Johann Habermann, preluată de către Frații Czell în 1898.

După Unirea Principatelor Române în anul 1859 și proclamarea Regatului României, berea începe să se bucure de sprijinul conducătorilor. Astfel, Regele Carol I nu numai că adus specialiști din Bavaria, dar a și susținut importul de hamei. Industria berii cunoaște un nou avânt după ce, în 1886, Camerele de Comerț propun o lege pentru încurajarea industriei naționale, sprijinind totodată înființarea primei burse din România.

În 1862, se deschide prima fabrică de bere de la Suceava, “Bierbrauerei Georg Meixner”, care se închide în 1890. Tot în 1862, la Cluj-Napoca ia fiinţă fabrica de bere orăşenească, “Városi Sörfözöház”, urmată în 1870 de cea domnească, “Uradalmi Söfözde”, şi de cea comunală în 1890. Aceasta din urmă e arendată fraţilor Sigmond, care devin în 1895 proprietarii ei, şi care o vor exploata până în anul 1904.

Apare o fabrică de bere și la Bacău, unde, în 1867, Carol şi Frantz Haintz, doi etnici germani, înființează o fabrică de bere cumpărată ulterior de elvețianul Felix Gavriel, care o modernizează și o pune în funcțiune în 1895. Fabrica se bucură de o mare popularitate printre localnici, astfel încât în 1905 Fabrica de Bere Grivel producea circa 546 de hectolitri de bere. Ea va fi, din păcate, distrusă într-un incendiu în 1926.

Una din cele mai cunoscute fabrici de bere, al cărei renume a rezistat multe decenii, este înființată în 1869 la București de către industriaşul neamţ Erhard Luther. Fabrica va fi modernizată câțiva ani mai tarziu, în 1885, când se introduce forţa aburului în fabricaţie, de unde i se va trage şi numele de “Fabrica de Bere şi Malţ cu aburi Erhardt Luther”. Berile produse erau de fermentatie inferioară, cu sortimente precum Pilsner, bere de martie (Märzen or Märzenbier) şi bere Bavareză. Dupa moartea lui Erhardt Luther, fabrica îi rămâne soției, și va continua să funcționeze până în 1894, când Sofia Luther se căsătorește cu D. M. Bragadiru. După divorțul din 1905, ea va vinde fabrica fraţilor Czell din Braşov. Despre fratii Czell și D. M. Bragadiru vom povesti mai multe un pic mai încolo, însă e interesant de urmărit felul în care Fabrica Luther a trecut, de-a lungul câtorva decenii, prin mâinile unor antreprenori care au avut un mare cuvânt de spus în industria berii din acea perioadă.

Deși Fabrica de Bere Luther este modernizată cu un motor cu aburi în 1885, prima fabrică care a avut parte de acest tip de echipament e cea a lui Wilhelm Höflich. În 1870, introducerea puterii aburului în procesul de producție al Fabricii de Bere Oppler marchează un punct de cotitură în istoria berii din România.

Însă nu toți factorii care au dus la creșterea ponderii berii pe piață au fost intenționali. De fapt, unul din momentele cheie a fost declanșat accidental.

Până în momentul de față, principalele băuturi alcoolice savurate de către români erau vinul și spirtoasele. Vinul, mai ales, era o băutură cu un statut aparte. Însă acest lucru avea să se schimbe în 1877. În acel an, botanistul Dimitrie Ananescu aduce din Franța câțiva butași de viță de vie din soiul Isabelle, pe care îi planteaza în via lui din regiunea viticolă Dealu Mare. Isabelle era un hibrid de viță american, dar spre deosebire de suratele ei de peste ocean, nu dobândise imunitate la o insectă care avea să decimeze multe culturi viticole pe întreg teritoriul Europei: filoxera. Din Dealu Mare, filoxera s-a răspândit rapid, iar în câțiva ani, o mare parte din vița de vie autohtonă din Vechiul Regat a fost distrusă. Situația s-a agravat în anul 1885, când începe importul de butași hibrizi, iar lovitura dată industriei viticole se resimte până în ziua de azi, după cum vedem din preponderența pe piața actuală a soiurilor de import, precum Merlot sau Chardonnay.

Pe acest fundal, berea ia din ce în ce mai multă amploare, umplând golul lăsat pe piață de către vin. Astfel, în 1878, sunt înregistrate începuturile berăriei Ursus la Cluj. În 1880, la Suceava, se înființează “Bierbrauerei Moses Schwerberg”, devenită ulterior “Bierbrauerei Leib Breier & Gebr. Hellmann”, nume sub care apare şi în 1925. Iar în 1887, la Sibiu, Friedrich Jikeli şi Johann Haber înființează Fabrica de Bere “Trei Stejari”.

Tot pe acest fundal, asistăm la apariția a două dintre cele mai importante nume din istoria berii în România: Czell și Bragadiru.

Cu Frații Czell facem cunoștinta prima dată în 1855, când este înființat Concernul “Friederich Czell şi Fiii”. Deși principalul obiectiv al activității lor a fost exportul de lână de oaie spre Anglia, ei trec ulterior la producția şi comercializarea de spirtoase. Astfel, construiesc o fabrică de spirtoase în Cristian, iar în 1892 achiziţionează fabrica de spirt din Dârste, lângă Brașov. Tot aici, ei urmează să construiască o fabrică de bere modernă, cu o capacitate de 14.000 hl, având un personal de 40 de muncitori. Berea începe să fie vândută din 15 octombrie 1893, iar tot în acel an începe lucrul la o hală de bere, terminată în 1894. Câțiva ani mai târziu, în 1898, cei doi cumpără berăria lui Johann Habermann menționată anterior. Frații Czell încep așadar un proces de achiziționare a fabricilor de bere pe care unii l-au considerat de-a dreptul alarmant, și a cărui voracitate ne amintește, poate, de ce am văzut pe piața berii din 1990 încoace.

Un alt personaj cu care trebuie să facem cunoștință înainte de a discuta despre secolul XX este Dumitru Marinescu Bragadiru, care, în 1894, deschide o “Fabrică de Spirt rafinat, Romuri, Liqueruri, etc. – Prima Fabrică sistematică de Drojdii comprimate”, cunoscută pe scurt drept Fabrica de Bere Bragadiru. Printre sortimentele produse menționăm Bragadiru Berea de Martie, Specială și Rahova, care s-au bucurat de așa mare popularitate, încât în 1895 producția s-a ridicat la 10.000 hl.

Tot în această perioadă asistăm, în 1899, și la apariția Fabricii de Bere Azuga, înființată de Eduard Grund, specialist în fabricarea berii, şi Petre Rădulescu, doctor în chimie. E interesant de menționat faptul că acestia instalează un singur cazan cu o capacitate de 9.000-10.000 litri, spre deosebire de sistemul cu trei cazane de fiert care a fost folosit cu precădere de către fierbătoriile de bere de dinainte.

Evident, nu putem vorbi despre istoria berii în secolul XIX fără să pomenim unul dintre cele mai carismatice personaje ale ei: dramaturgul Ion Luca Caragiale. Dramaturgul cochetase de mulți ani cu idea unei “berării”, iar în 1893, își vede visul împlinit, deschizând un local pe Gabroveni în colaborare cu Mihalcea, un consilier comunal, cunoscut antreprenor de berării. Un an mai târziu, Caragiale e implicat în încă două localuri: Bene Bibenti, pe strada Şelari, și localul din gara Buzău, inspirat de localul lui Dobrogeanu-Gherea din Ploieşti. Pe Caragiale îl vom lăsa însa în secolul XIX, de aceea menționăm aici că în 1901 îşi lichidează activele de la “Berăria Cooperativa”, iar cu banii folosiți va deschide Berăria Gambrinus, berea fiind făcuta de fapt într-una din unitătile Fraților Czell. Cu toate acestea, Gambrinus era considerat un local de mâna a doua, iar până și Caragiale prefera să bea în altă parte. Debandada lui Caragiale în industria berăritului nu i-a adus câștiguri financiare, în schimb, pasiunea lui pentru bere a fost imortalizată în două ipostaze celebre: berea Nenea Iancu, și poezia “La Quadrat”, unde Eminescu (care, adevărul fiind spus, îi cam purta pică dramaturgului datorită incidentului amoros cu Veronica Micle, dar asta e o poveste pentru altă dată) îi face un portret destul de zeflemitor:

“Visarea sa un şniţel, gândirea sa o bere,
Să bea etern, acesta e visul său ciudat –
Şi-odată auzi-vom că-n cruda sa durere
În bere s-a-necat.”

De-a lungul secolului XIX, berea se bucură de o popularitate crescândă, iar în București, de exemplu, putem observa cum multe din stațiile de tramvai încep să primească nume după berăriile în fața cărora opreau: Berăria Călărașilor, Berăria Bragadiru, Berăria Oppler, Berăria Luther. Pe timpul verii, berea începe să faca o veritabilă concurență vinului, fiind vândută vărsată sau în sticle, în berării, restaurante, și chiar magazine alimentare. Lumea îşi lua bere pentru acasă, dupa cum vedem și din scrierile lui Ion Agârbiceanu, care își aduce aminte că din familie nu lipsea “glaja de bere”.

Aruncând un ochi asupra cifrelor din acest secol, asistăm și la schimbări în ceea ce privește tipurile de bere produse, mai ales când vine vorba de berile de fermentație inferioară, cu care ne vom întalni din ce în ce mai des în secolul care urmează. 

Astfel, în Transilvania, între 1860 și 1864 sunt înregistrate 90 de fabrici de bere comerciale care plătesc impozit, dintre care 5 produc bere de fermentație inferioară, 75 bere de fermenație superioară, și 10 de ambele tipuri. În Bucovina sunt înregistrate 20 fabrici de bere: doar una produce bere de fermenație inferioară, 15 de fermentație superioară, și 4 de ambele tipuri.

Situația avea să se schimbe foarte curând, astfel încât, în 1865, dintre cele 84 de fabrici de bere din Transilvania, 6 produc bere de fermentație inferioară, 54 bere de fermentație superioară, și 24 de ambele tipuri. Între timp, în Bucovina sunt înregistrate tot 20 de fabrici de bere, însă cele care produc doar bere de fermentatie inferioară au scăzut la zero, în timp ce fabricile care produc ambele tipuri au crescut la 5. De menționat e și faptul că la Suceava, în 1895, ia fiinţă prima fabrică care producea bere Lager, sub numele „Erste Suczawaer Lagerbierbrauerei Menfel Schwerberg & Leib Breier”.

Iar înainte să trecem mai departe în timp, mai facem o ultimă oprire în secolul XIX:

.

Interludiu despre hamei

Hameiul creștea pe teritoriul României ca plantă sălbatică cu mult timp înainte să înceapă folosirea lui în bere. Din păcate, nu există documente care să ateste când, sau cine a pus bazele acestei practici. Într-un fel, e ușor de presupus că saşii ar fi avut un cuvânt de spus, dat fiind faptul că berea era o băutură tradițională pentru ei, iar în Hallertau (Germania), hameiul era cultivat încă din secolul VIII. Unele surse (deloc istorice) extrapolează destul de mult pe partea asta, încercând să le atribuie sașilor folosirea lui în bere, sau chiar susținând că Vlad Țepeș ar fi sprijinit cultivarea hameiului în zona Sighisoarei, din simplul motiv că voievodul s-ar fi născut acolo. Dar, în lipsa unor surse concrete, acest fel de dovezi anecdotice sunt, în cel mai bun caz, doar anecdote.

Asta nu înseamnă că hameiul lipsește cu desăvârșire din documente. După cum am văzut mai devreme, în 1588 el este consemnat în Moldova, în inventarul Mănăstirii Galata. Despre hamei pomenește și Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldaviae”, în contextul obiceiurilor de nuntă și logodnă:

“În vremea aceasta aruncă rudeniile pre la cei ce stau împrejur arginți mărunți, nuci și hamei uscat, ca să arate că cer de la Dumne­zeu dătătorul de viață numai timpurile cele roditoare de nuci și de hamei, iară cealaltă bo­găție și însumuțare a lumei aceștia, pre toată trebue să o lepede.”

Însa despre cultura hameiului în România putem vorbi abia din secolul XIX, și de data aceasta îl găsim în legatură directă cu zonele locuite de către sași. Astfel, în timp ce Regatul cumpăra hamei de la bursele din Germania, în 1860 începe cultivarea lui în împrejurimile Clujului, urmat de Sighișoara un deceniu mai târziu. Dacă la începutul anilor 1870 hameiul era cultivat pe o suprafață de doar 9 iugăre (1 iugăr transilvănean = 0,5775 de hectare), în 1883 această cultură s-a extins la 30 de comune, cele mai importante fiind Cris, Agnita, Saschiz, Merghindeal, Cisnădie, Rupea, Laslea, Apold și Stejărenii. Sighișoara devine rapid o “metropolă” a culturii hameiului, astfel încât, în 1891, aici se înființează o secție destinată anume producerii de hamei, și totodată calificării producătorilor. Către finele secolului, în 1897, tot la Sighișoara apare Uniunea Cultivatorilor de Hamei, înființată de 53 de membri.

Un aport semnificativ în creșterea culturii de hamei l-au avut chiar fabricile de bere din acea perioadă, iar dintre cele care au dat acestei industrii cel mai mare impuls menționăm Habermann, Trei-Stejari, Thomas de la Sibiu, Czell din Brașov, iar din București, Luther și Bragadiru.

Înaintea Primului Razboi Mondial, cultura hameiului în România ocupa aproape 500 de hectare, urmând ca, după al Doilea Război Mondial, suprafața să se reduca la doar 10 hectare. Cultura hameiului va cunoaşte o “renaștere” abia după 1965, când va ajunge la 700 hectare, cu uscătorii mari amenajate în special la fermele din Sighişoara, Saschiz şi Dumbrăveni.

.

Secolul XX

La începutul secolului XX, berarii se află într-un impas. Chiar dacă numărul berăriilor și cantitatea de bere produsă cresc, o dată cu ele cresc și taxele. Așadar, în 1902, începe o mișcare a berarilor, care decid înaintarea unui memoriu prin care se cerea îmbunătățirea condițiilor comerțului cu bere. În 1910, ministrului de finanţe al vremii, Nicolae Basilescu, profesor de economie naţională la Universitatea Bucureşti şi proprietar de fabrică de bere, face în acest sens apel nu doar la Parlament, ci și la public:

“Opiniei publice îi cerem, însă, ceva mai mult: îi cerem să ne susțină și să ne ajute în lupta dreaptă, înaltă și patriotică ce am întreprins pentru ușurarea taxelor ce apasă Berea, această băutură populară, eminamente hrănitoare și igienică, în scop de a putea să oferim poporului sărac o bere și mai ușoară și mai eftină, ceeace, sub sistemul actual de taxațiune al ei, azi, nu putem să facem. Voim, într’adevar, ca Berea să plătească aceiași taxă, ca și cea mai violentă otravă, ca și Spirtul, adică 20 de bani, de grad și decalitru, iar nu ca azi, 50 de bani de grad și decalitru. Voim să intram în luptă dreaptă, nu cu vinul, care nu ne face, și căruia nu-i facem, nici o concurență, căci berea se bea în România ca aperitiv în locul rachiurilor, iar vinul, ca băutură de masă, ci cu Spirtul, care otrăvește și ofilește vigoarea și sănătatea poporului român. Voim să înlocuim Spirtul cu Berea, și cum vom putea-o face, când Berea plătește o taxă de 2 ½ ori mai mare decât Spirtul?
Voim egalitate înaintea legei! Și numai egalitate!”

Aceste demersuri iau formă în “Petițiunea Fabricanților de Bere către Parlament” prin care se cere ca berea să fie supusă acelorași taxe, sau chiar mai mici, decât spirtoasele. Petiția e semnată nu doar de N. Basilescu, ci și de D. Marinescu-Bragadiru, Frații Czell, Carol H. Oppler și Fabrica de Bere Azuga, printre cei mai renumiți producători de bere din acea perioadă. Rezultatele acestei petiții le vom vedea abia în 1913 când, prin legea din 28 martie, taxa pentru bere scădea la 20 de bani pe decalitru, în contextul în care taxa pentru vin era menţinută la 10 bani pe decalitru.

Cu toate acestea, relațiile dintre berari nu erau neapărat cordiale. Întorcându-ne puțin în timp, am văzut că, în 1905, Frații Czell cumpără Fabrica de Bere Luther, după achiziționarea berăriei lui Johann Habermann în 1898. În 1902, îi găsim la Cluj, unde cumpără fabrica de bere care va deveni ulterior Ursus, și care, dupa achiziționare, primește numele “Czell Frigyes és Fiai Sörfözde”. Firma Czell se bucura de un prestigiu atât de mare încât, în Monografia Brasovului, Sextil Puşcariu menționa că avea un monopol al băuturilor din Ţara Bîrsei. Cei doi frați duc o politică agresivă de achiziționare a berăriilor, care atrage îngrijorarea producătorilor locali, precum Nicolae Basilescu, care în 1908 se lamenta astfel despre “Rockefelerul Czell”:

“Lipsiţi de orice scrupul, hotărâţi a învinge prin orice mijloace, a cuceri cu orice preţ piaţa de bere întreagă a României, şi ruina pe toţi fabricanţii români, aceştia vin în ţară […] şi înarmaţi cu un capital imens, ei încep o luptă crâncenă împotriva noastră. […] Rămaşi stăpâni pe toate fabricile din România ei vor deveni stăpâni pe industria berii.”

Deși Fratii Czell și N. Basilescu au format front comun în lupta pentru scăderea taxei de bere, ei nu s-au lăsat influențați de protestele profesorului, și au continuat achiziționarea de fabrici de bere și după ce Concernul “Friederich Czell şi Fiii” s-a divizat în 1922. Printre alte achiziții de seamă mai menționam Fabrica de Bere Timișoara, care intră în posesia lor în 1929.

Cam tot în această perioadă, asistăm la un proces de modernizare al berăriilor pe teritoriul României. Un prim exemplu este chiar fabrica din Timișoara, care beneficiase de modernizări încă de la începutul secolului, iar în anul 1920, aflăm ca s-au înlocuit nu doar utilajele de producție a malțului și berii, ci și camera frigorifică. Până atunci, berăria folosise gheață pentru a asigura frigul în spațiul de depozitare, dar în urma modernizării, are la bord compresoare cu amoniac de tip Linde. Cu o capacitate de 500.000 kcal/oră, acestea sunt acționate de o maşină cu aburi de tip Compound cu o capacitate energetică de 350 CP, alimentată de două generatoare de aburi de tip Steinmüller, pe bază de cărbuni. În 1922, berăria este numită oficial Fabrica de Bere „Timişoreana” S.A, și cam tot pe-atunci ea începe să folosească şi primul filtru de bere din țară.

Din punctul de vedere al procesului de producție, Timișoreana este cu mult înaintea contemporanilor săi. Pentru un pic de context, compresoarele pe bază de amoniac sunt construite de Carl von Linde în 1873, și folosite pentru prima dată în berăria Spaten din München. Filtrul de bere e o altă invenție germană, din 1878, aparținându-i lui L. A. Enzinger.

Dat fiind faptul că aceste instrumente și utilaje erau o noutate chiar în țara de origine, prezența lor în spațiul de producție al berăriei din Timișoara după mai puțin de jumătate de secol ne spune multe despre caracterul progresiv al acesteia. Ca o comparație, la Fabrica de Bere Solca, trecerea de la frigul natural la cel artificial se face abia în 1965.

Procesul de modernizare și exitindere a fabricilor de bere continuă pe tot teritoriul țării, și dăm câteva exemple. Astfel, la Cluj, fabrica de bere a Fratilor Czell este mărita în mai multe etape între 1909 și 1912, iar în 1927, primește numele de Fabrica de Bere Ursus. În 1929, ea fuzionează cu fabrica de bere de la Turda, sub numele de “Fabricile Unite de Bere din Cluj şi Turda “Ursus” S. A”.

În București, Fabrica de Bere Bragadiru trece printr-un proces de modernizare între anii 1909 și 1913, când pe lângă cazanele cu aburi apar motoare Diesel, pentru asigurarea energiei electrice. Iar între 1924-1928, secția de fierbere este completată cu utilaje noi și șase cazane, precum și tancuri de beton și aluminiu.

La Iaşi, fosta fabrica de bere a lui Johan Zweck, devenită “Zimbru”, se modernizează începând cu 1918, sub îndrumarea noilor proprietari, Marcu Casap şi Avram Beniaminovici. Sunt aduse 4 motoare pentru punerea în funcțiune a centralei electrice (unul din ele împrumutat de la Direcția Tramvaie), un lift pe sistem Paternoster și două ciuruitoare, una pentru orzoaică şi alta pentru malţ.

După ce fabrica de bere din Oradea e cumparată de Anton Dreher Jr., primește numele de “Fabrica de Bere din Oradea Mare” S. A., iar din 1918 începe modernizarea ei, urmând modelul fabricii Dreher-Haggenmacher din Budapesta. Tot după Primul Război începe și modernizarea Fabricii “Trei Stejari” din Sibiu, dotată, printre altele, cu compresoare cu o capacitate de 120.000 kcal/oră, 21 de motoare electrice care însumau 85 CP (alimentate de la uzina electrică locală), o maşină automată de umplut butoaie şi o linie dublă de umplut sticle.

După formarea Statului Naţional Român în anul 1918, producția de bere crește semnificativ pe tot teritoriul Romniei. Așadar, în 1908 “Statistica Mondială a Berei” publicată în revista “Gambrinus” în Viena arăta că în România se produceau 179.700hl/an și consumul pe cap de locuitor era 2 litri jumate. În 1919 productia întregii ţări (inclusiv noile ţinuturi) ajunge la 497.768 hl, urmând ca în 1921 producţia sa fie de 968.669 hl, adică echivalentul a 5,7 litri anual pe cap de locuitor.

Dacă până la Marea Unire necesarul de bere din Ardeal și Banat era acoperit de fabricile din Ungaria, după 1918, cele 19 berarii din zonă reușesc să facă față cererii pe cont propriu. Interesant de menționat e și faptul că Bucovina are parte de o creștere semnificativă față de restul țării, astfel încât, în 1919, aici se producea un sfert din cantitatea de bere de pe teritoriul României. Cu toate acestea, numărul berăriilor din această zonă nu era foarte mare, iar în 1921 sunt consemnate doar 6, dintre care 3 în Cernăuți, și câte una la Siret, Rădăuți și Solca. 

În anii care au urmat, industria berii din România a reușit să-și mențină creșterea, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. După ocuparea nordului Bucovinei şi Basarabiei, și ca urmare a Notei Ultimative Sovietice din 26 iunie 1940, România a fost nevoită să abandoneze aceste ținuturi. Pierderile teritoriale s-au soldat nu doar cu pierderea unui volum semnificativ de bere produs în localitățile din aceste provincii, ci și a berăriilor în sine, multe dintre ele având o tradiție îndelungată.

În 1948 intră în vigoare Legea nr.119 din 11 iunie, prin care statul român naționalizează nu doar resursele solului și subsolului, ci și întreprinderile individuale, societățile și asociațiile particulare de orice fel. O dată cu venirea la putere a Partidului Comunist Român, aistăm și la dispariția unor brand-uri cu vechime, chiar dacă berăriile continuă să funcționeze. Astfel, fabrica Fratilor Czell din Dârste devine “Aurora”, cea de la Cluj devine “Înainte”, Solca devine ”Fabrica de Bere Constantin Dobrogeanu Gherea”, Fabrica de Bere Luther devine “Grivița”, iar Bragadiru devine “Rahova”.

În 1965 începe așa numita “Epocă de Aur”, mai exact, perioada în care dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a aflat la conducerea Republicii Socialiste România. Unul din planurile lui Ceaușescu era să dezvolte industria berii în detrimetrul băuturilor spirtoase, și își propuse ca în fiecare județ să existe o fabrică de bere de câte 200.000 hl. Pe acest fundal, apar, în 1974, Fabrica de Bere Suceava (devenită “Bermas” în 1991) și Întreprinderea de Bere Reghin (devenită “Silva Reghin” după privatizare).

În perioada comunistă funcționau 37 de fabrici de bere pe teritoriul României, dintre care Azuga era preferata soților Ceauşescu. O altă fabrică de renume era Rahova, care pe lângă berea care-i purta numele, mai producea şi sortimentele Bucureşti şi Caramel. În topul preferințelor românilor mai erau și berile Gambrinus, Grivița și Bucegi, iar dintre cele cu renume mai puțin favorabil menționăm Fulgerul, Basarab, Bizon și Parc.

E interesant de observat faptul că, în ciuda automatizării procesului de producție, calitatea nu era constantă. Astfel, Fabrica Grivița producea atât una din cele mai apreciate beri din țară (Gambrinus), cât și una din cele mai proaste (Basarab). Și dacă tot vorbim de automatizare, mai menționăm că, în 1960, Fabrica de Bere din Timișoara a devenit a doua unitate de producție din lume cu automatizare completă a utilajelor. E un trend pe care, de altfel, Timișoara l-a păstrat din momentul în care a devenit primul oraș din Europa cu iluminat electric stradal, și primul din România cu un calculator alfanumeric.

Despre faptul că berea nu se găsea la alimentară tot timpul, sau că sticlele care plecau din fabrici nu aveau mereu capacul capsat ermetic, sau despre faptul că berea trebuia turnata de sus ca să facă spum, deja nu mai are sens să povestim. Din această perioadă, mai menționăm doar că, în Bucureşti, are loc un miting eșuat pe 21 decembrie 1989. A doua zi, soții Ceauşescu încearcă să fugă din capitală, și sunt arestați la Târgoviște. Are loc un proces, urmat de executarea celor doi pe 25 decembrie. Câteva zile mai tarziu, pe 7 ianuarie 1990, este abolită prin lege pedeapsa cu moartea în România.

.

Epilog

După 1989, asistăm la un lung proces de privatizare a fabricilor de bere din România, în urma cărora multe au fost desființate, sau au fost radiate prin comasare în urma achiziționării de către giganți macro din străinătate.

Astfel, fabrica de bere din Reghin a fost privatizată în 1995, urmând să fie achiziționată de Brau Union AG în 1997. Tot Brau Union cumpără de la Austrian Breweries și Fabrica Grivița în 2001, cu tot cu marca Gambrinus. În 1996, pachetul de acțiuni al Fabricii de Bere Ursus e preluat de South African Breweries LTD, iar în 2001, Ursus Breweries achiziționează fabrica de bere Timișoreana. Fabrica de Bere Azuga e vândută în 2006 patronului clubului de fotbal Rapid, care dupa trei ani vinde acţiunile Bere Azuga către Ursus Breweries, devenită între timp subsidiară SABMiller.

După 1990, se deschid în Romania peste 100 de fabrici de bere private. Dintre ele, majoritatea s-au închis în următoarele două decenii. Cu toate acestea, trebuie menționat că, din multe puncte de vedere, microberăriile anilor ’90 au multe în comun cu suratele lor deschise după 2010. De fapt, ne putem referi la ele ca un fel de proto-craft breweries. Fiind un caz aparte, vom povesti despre ele pe îndelete mai încolo, într-un articol separat.

În 2011, se deschide la Timișoara prima fabrică de bere care își rezervă titlul de “berărie artizanală”, Clinica de Bere. În același an, se deschide la Cluj Berăria Klausen Burger. În 2013, doi antreprenori deschid la poalele vârfului Zăganu o berărie, urmată de Fabrica de Bere Nemțeana, din Roman. În 2014 se lansează Bere Sara, iar în 2015, încep să apară berării artizanale și în București: Bere Sikaru și Ground Zero. Și astfel, încet încet, asistăm la nașterea a ceea ce numim azi fenomenul craft din România.

.

Pe final, dorim să-i mulțumim domnului doctor Traian Popescu, care ne-a ajutat enorm cu clarificarea anumitor detalii privind procesul de producție a berii în secolele trecute, corectarea unor detalii din sursele pe care le-am găsit, precum și materialele și traducerile pe care ni le-a pus la dispoziție. 

Cover photo via Muzeul Berilor.

Bibliografie:

– Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Maria Matilda, “Călători Străini despre Țarile Române – Vol. VI”, 1976
– Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M.M.; Cernovodeanu, Paul; Holban, Maria; Totoiu, Ion, “Călători Străini despre Țarile Române – Vol. X – Partea a II-a”, 2001
– Basilescu, Nicolae, “Industria Berei și Criza Viticolă”, 1910
– Bălăiță, Dorel, “Jetoanele Berăriei Grivel din Bacău”, publicat în “Cercetări numismatice, XXI-XXII”, 2015-2016
– Bălăiță, Dorel, “Jetoanele Concernului ’Friedrich Czell & Söhne’“, publicat în “Cercetări numismatice, XVIII”, 2012
– Bidian, Iancu, “Organizarea și rolul meșteșugarilor în viața economică și socială a orașului Brașov în secolul al XV-lea”, publicat în “Studii și materiale de Istorie Medie, vol. 8”, 1975
– Bilavschi, George, “Dinamica economiei agricole din Moldova oglindită în izvoarele veacurilor XIV-XVII”, 2016
– Diacon, Vasile, “Din istoria industriei berii în România. Fabrici de bere din Bucovina şi Basarabia”, publicat în “Analele Bucovinei, ANUL XVI, 1 (32)”, 2009
– Dredge, Mark, “A Brief History of Lager”, 2019
– Dudnicenco, Nicolae, “Băuturile alcoolice în Țara Moldovei, (SEC. XVI-XVIII)”
– Emandi, Emil Ioan, “Urbanism și demografie istorică (Suceava în secolele XV -XIX)”
– Giurescu, Constantin C., “Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, 1966
– Man, Ioan Eugen, “Târgu-Mureș, Istorie urbană de la începuturi până în anul 1850”, 2006
– n/a – “Tafeln zur Statistik der Österreichischen Monarchie”, Viena, 1866
– Nelson, Max, “The barbarian’s beverage – A history of beer in ancient Europe”, 2005
– Paul din Alep, “Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia” 
– Popescu, Traian, “Die Entwicklung des Brauwesens in Siebenbürgen und im Banat im 18. Jahrhundert”, publicat în “Forschungen zur Volks- und Landeskunde”, 2016
– Radvan, Laurențiu, “O cişmea şi începuturile mahalalei Păcurari din Iaşi”, 2016
– Tămaş, Oana Mihaela, “Băuturile alcoolice între interesele politice şi cele economice”, publicat în “Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat – Crişana, 95 de ani de la Marea Unire, Volumul VII”, 2013
– Unger, R.W., “Technical change in the brewing industry in Germany, the Low Countries and England in the late Middle Ages”, 1992
– Voncu, Răzvan, “O istorie literară a vinului în România”, 2013
– Wollman, Volker, “Patrimoniu preindustrial și industrial în România, vol. III”, 2012

Links:

– Adevăruri despre trecut: Băutura e temelie – despre ce băuturi beam în comunism (video)
– Berea și berarii Sucevei
– Cel mai prost cârciumar din Istoria Literaturii – Caragiale şi berăriile sale falimentare
– La o halbă de bere, în Bucureștiul de altădată – De vorba cu Viorel Cosma, despre berăriile și grădinile din cetatea lui Bucur
– O scurtă istorie a berii la Oradea
– Raport privind investigația sectorială pe piața berii
– România furată – Cum s-a „evaporat” berea românească